Ca să fiu foarte sinceră, când am plecat către 2 Mai cantitatea mea de entuziasm era mică. Spre deloc. Motivul? Mă duceam la un festival de jazz și blues, adică la un eveniment la care nimeni nu urma să se unduiască în ritmuri de manele, trapanele sau alte “ele” și nici nu erau anunțați niște DJ celebri, apți să servească în delir ritmuri taman bune pentru zgâlțâieli din cap, mâini sau alte părți ale organismului.

Și cum, din nefericire, aceste genuri de muzică vând cel mai bine, teama mea era realmente justificată. Cu atât mai mult cu cât  jazz-ul și blues-ul sună bine în urechile generație mele. O generație avansată în vârstă, ca să nu spun altcumva.

Am ajuns pe Aleea Taberei din 2 Mai și, la fel de sincer, mi-am spus în gând că am avut dreptate. Drept este că era cu jumătate de oră înainte de începerea spectacolului.

Apoi au început să apară artiștii și spectatorii. Puțini la început, din ce în ce mai mulți până la momentul la care a început spectacol. În fapt, după ce s-au auzit primele acorduri și, mai apoi, după ce pe scenă au urcat artiști recunoscuți în aceste genuri de muzică s-a dovedit că spațiul din Aleea Taberei era cam mic.

Nu voi spune ceva despre artiști. Poate doar că prestațiile lor au fost impecabile și că acești arhitecți de suflete au reușit să aducă multă bucurie în sufletele celor prezenți. Nu pot, însă, să nu-i pomenesc pe cei din public. De la perechea de oameni trecuți de prima tinerețe, dar privindu-se unul pe celălalt exact ca atunci când erau tineri, la adolescenții din primele rânduri, acolo de unde i-au aplaudat prelung pe cei care se produceau pe scenă. De la zvârluga de fată ținută protector după umeri de băiatul aflat de-a dreapta ei, ambii fiind ochi și urechi la formația de tineri care evoluau la ceas de seară, la doamna în privirea căreia se citea melancolia unui eveniment petrecut în acordurile melodiei cântată pe scenă, sau la zâmbetul șugubăț al bărbatului care își evoca în minte și suflet o amintire legată de versurile  cântecului interpretat de unul dintre artiștii invitați.

Au fost mulți, de toate vârstele, din toate mediile. Au ascultat muzica aceea care îți intră în toate fibrele sufletești și te trece prin toate stările. A fost Cultura la Liman!

Dincolo de toate acestea, există o realitate de necontestat: la 2 Mai a avut loc un eveniment de înaltă clasă. “Jazz Blues& More” a fost, înainte de orice, un exemplu de “așa DA”.

S-a spus, de pe scenă, că “cine nu are un primar ca Daniel Georgescu, să-l cumpere “. Nu am habar de ce sumă este nevoie pentru asta, dar știu sigur că valoarea unui reprezentant al administrație publice locale este dată, printre altele, și de gradul de cultură manifestat, într-o formă sau alta, în comunitatea pe care o conduce. Iar la acest capitol, Daniel Georgescu, primarul comunei Limanu,  este la “așa DA”!  

PS

În timp ce  scriam acest material, la televizor rulau scene dintr-un festival la care un personaj cel puțin dubios cânta ceva legat de o țigancă și a ei găoază. Așa a spus, așa reproducem. Copiii aflați în public, intonau cu o veselie isterică versurile. Iar cineva, sărindu-le în apărare, susținea că este vorba despre cultură! Halal cultură domnilor ! Poate dați, totuși, o fugă la Limanu…

Măriuca ANDRONE