Înainte de orice, vreau să mulțumesc tuturor celor care, într-o formă sau alta,  s-au implicat în salvarea lui Bobiță, precum și colegilor din presă care au mediatizat acest caz tragic. Bobiță este câine un comunitar, cum ar spune unii. Un maidanez rasă pură, cum spunea, hâtru, Florin.

În fapt, Bobiță este câinele cartierului. S-a aciuat pe lângă noi. O micuță comunitate care trăiește- fie vară, fie iarnă- în așa numita Mamaia Nord. În fapt un cartier care, teoretic ( căci la practică stăm mai rău), aparține orașului Năvodari. Cartierul perceput, de multe ori greșit, drept unul de fițe. Un cartie în care locuiesc și mulți oameni absolut obișnuiți cu familii, servicii, griji, bucurii și, mulți dintre ei, iubitori de animale.

Aici trăiește, de ani,  Bobiță. Cel mai vesel câine pe care-l știu. Chiar și atunci când, iarnă fiind, ședea zgribulit la ușa vreunui bloc din zonă, sau când se adăpostea de ploaie într-o casă părăsită. Căci există și așa ceva în acest cartie de fițe. Stătea pe lângă noi din toamnă până-n primăvară. Vara, autoritățile locale își aduceau aminte și îl luau, ca pe toți ceilalți câini din zonă, căci, de, veneau turiștii și nu dădea bine la imagine.     

L-am cunoscut pe Bobiță cu ceva ani în urmă, atunci când am dat de el în fața scării. A fost dragoste la prima vedere! Nici nu aveam cum altfel. Era atâta dorință de afecțiune în ochii aceia, că de piatră să fi fost și tot îl  băgai în seamă. I-am făcut un locușor la margine blocului, acolo unde îi puneam mâncare și apă. Nu am fost singura care făcea acest lucru.  De foarte multe ori, mă acompania până la magazinul din colțul străzii, sau până la supermarketul deschis, mai apoi, în cartier.

Fugea în drepta, în stânga, în față sau în spate, vesel, dând din codiță. Niciodată nu a alergat după mașini, tot mereu s-a ferit de ele. Avea, aș putea spune, un simț de pieton, care l-a îndrumat în permanență. Și stătea pe străzi zilnic. Se ține după mine, după Mihai, aflat atunci la liceu, după Elena, Romi sau Gelu când aceștia  ieșeau la plimbare cu Hachi, un superb Akita Inu, lătra la gardul lui Ștefan și “comunica” deseori  cu cățelul aflat în curte.  Niciodată nu a trebuit să-l ferim de mașini. Se ferea singur. Chiar și atunci când se juca, în stradă, cu alți câini.

Așa cum s-a întâmplat la început de săptămână. Atunci când Bobiță a fost lovit de o mașină. Care nici măcar nu a oprit, după ce l-a făcut una cu asfaltul. I-a zdrobit coloana, i-a zdobit  lăbuța. A plecat mai departe, de parcă nu a auzit scâncetele de durere. Norocul lui Bobiță se numește Stefan. Un om cu suflet mare! L-a luat cu mașina, l-a dus la veterinar, a plătit tot ce a presupus îngrijirea, implicit intervențiile chirurgicale, iar acum îl adăpostește pe Bobiță.  

Ce a făcut șoferul? A dispărut, fără nici o strîngere de inimă. Nu am o problemă pentru că mașina este din Ucraina, cu atât mai mult cu cât marea majoritate a cetățenilor ucraineni care au plecat din țara lor și-a luat animale cu ei ( îi văd zilnic plimbându-i) , dar nu pot să iert omul care i-a adus atâta chin lui Bobiță.

Sper, însă, că poliția își va face datoria și–l va identifica pe cel care, sincer, nu prea mai merită denumirea de OM. Aștept ca acest caz să fie luat  în serios și să nu se transforme într-un dosar aruncat prin vreun birou, de vreun polițist. Cu atât mai mult cu cât există filmări și se cunoaște numărul mașinii.

Nu în ultimul rând, aștept ca ai noștri factori abilitați din Năvodari să facă, totuși, ceva. Și nu  doar vara, atunci când Bobiță și alții asemenea lui sunt luați din cale turiștilor. Căci, de, este o zonă  de fițe...  

PS

Mihai  a venit, ieri, în Constanța. Acum este student în anul II la București. Toată după amiaza am bătut cartierul, căutând mașina care l-a lovit pe Bobiță. Nu am găsit-o, dar încercăm  și astăzi. Nu vrem să-i facem ceva șoferului. Dorim doar să-l vadă pe Bobiță și, măcar, să-i mulțumească lui Ștefan. Pentru că Ștefan a salvat viața, pe care el a zdobit-o!   

PS 1

Nu am publicat filmulețul pentru că, realmente, este șocant! 

Măriuca ANDRONE